Ştiu că ating un subiect sensibil, ce va isca reacţii adverse, mai ales din partea cititorilor noştri, dar asta nu m-a împiedicat vreodată să spun ceea ce cred cu adevărat.
Am văzut de nenumărate ori cum merge Justiţia română pentru a nu semnala nedreptatea ce i se face fostului premier. Nu ştiu dacă judecătorul care a respins cererea de preschimbare a termenului de judecare a cererii de eliberare condiţionată a fost influenţat de mass-media sau i-a fost frică de eventuale atacuri politice, dar ştiu că prin decizia sa a comis o nedreptate. Unui om care poate fi catalogat de semenii lui în fel şi chip, dar care are dreptul la o judecată corectă şi nepărtinitoare. Iar Adrian Năstase pare să nu aibă parte de un asemenea tratament nici acum, când a trecut prin cea mai grea pedeapsă care poate fi aplicată unui intelectual: lipsirea de privilegiul libertăţii.
Adrian Năstase nu a vrut să se ducă la puşcărie. Nu a crezut că va fi condamnat şi şi-a strigat nevinovăţia în toate felurile posibile, nu a fugit din ţară, aşa cum au făcut nenumăraţi alţi. Iar atunci când a fost condamnat a ales calea eternităţii, preferând să dea socoteală în altă parte decât jurnaliştilor adunaţi în faţa porţii şi milioanelor de oameni strânşi în faţa televizorului. A vrut să aibă o ieşire definitivă şi demnă în locul unui spectacol otevizat. Nu i-a reuşit, iar pentru acest lucru trebuie să-i mulţumească lui Dumnezeu şi poliţistului care i-a dat peste mână.
Intrat la Jilava a continuat să se comporte ca un om normal, cu articole pe blog, cu povestirea unor întâmplări din penitenciar, cu felicitări adresate prietenilor cu ocazia zilelor de naştere şi onomastice, iar imaginea sa în scurtele apariţii la tribunal îmi aducea aminte de acel Adrian Năstase, pe care l-am cunoscut acum 15 ani. Citindu-i blogul îmi părea mult mai înţelept, dar nelipsindu-i acel spirit ironic care-l făcea simp