Conform articolului 85 din Constituţie, "în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului ministru, pe noii membri ai guvernului”. Această prevedere, pentru cazuri excepţionale, oferă posibilitatea completării componenţei Guvernului fără aprobarea Parlamentului – cel care acordă votul de încredere echipei guvernamentale, în ansamblu. Cu toate acestea, dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, preşedintele nu va putea numi noul ministru, la propunerea premierului, decât pe baza aprobării Parlamentului.
Deci, principiul fundamental este acela că pemierul işi face echipa, care este aprobată în bloc de către Parlament, odată cu programul de guvernare. Poate refuza Preşedintele, după votul Parlamentului, numirea guvernului? Nu cred. Când însă e nevoie de "peticirea” guvernului (pentru motive de demisie etc.), cine trebuie să aibă rolul determinant – premierul sau preşedintele?
În mod normal, în prelungirea procedurii constituţionale, după părerea mea, tot premierul ar trebui să aibă rolul principal. În practică, însă, preşedintele şi-a transformat participarea la această procedură în drept de veto. Curtea Constituţională a propus un compromis – preşedintele nu-şi poate exercita dreptul de veto decât o singură dată. Rămâne însă întrebarea dacă ar putea să îşi exercite acest drept de veto şi în situaţia remanierii ce presupune şi o aprobare prealabilă a Parlamentului (art. 85 alin. 3).
De fapt, preşedintele şi-a exercitat dreptul de veto, în câteva situaţii, pentru a-l determina pe premier să nu procedeze la remaniere fără a-l consulta asupra persoanei ce urmează a fi propusă.
În cazul remanierii "clasice", lucrurile rămân deci "în coadă de peşte”, preşedintele neputând să acţioneze decât dacă premierul porneşte p