Decizia de miercuri a Curţii Constituţionale prin care se constată existenţa unui conflict juridic între puterea judecătorească şi Parlament, subliniindu-se obligaţia Camerelor de a a aplica sentinţele judecătoreşti, are o semnificaţie cu atât mai importantă cu cât ea se plasează pe fundalul ultimelor declaraţii ale primului-ministru referitoare la eventuala modificare a prerogativelor Curţii Constituţionale. Viziunea premierului, aceea de a acorda Parlamentului posibilitatea de a invalida deciziile Curţii, nu ar însemna doar regresul la nivelul anului 1991, istoric vorbind, ci şi încununarea procesului de limitare a sferei de acţiune a instituţiilor ce protejează în România domnia legii.
Hotărârea de astăzi a Curţii reafirmă, în pofida vocilor politice şi mediatice din ce în ce mai agresive, axioma pe care se fondează democraţia contemporană- deasupra reprezentanţilor naţiunii se află constituţia . Suveranitatea camerelor nu poate însemna, sub nici o formă, subminarea poziţiei pe care o deţin celelalte ramuri ale guvernământului. Votul dat de Senat, ce ignora sentinţa definitivă şi irevocabilă, poate fi privit ca expresia patologiei politice ce a dominat România în ultimele luni.
Lectura pe care o dă gestului Senatului Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, restabileşte echilibrul grav afectat de succesivele eforturi ale majorităţii parlamentare social- liberale. Oricât de fragile, garanţiile ce protejează statului de drept în patria noastră există încă , iar reacţiile lor sunt de natură sa genereze o speranţă lucidă în viitorul nostru european . Ostilitatea faţă de Curtea Constituţională sau de CSM nu este un accident- eliminarea acestor obstacole poate permite, în contextul mai larg al subminării independenţei magistraturii, generalizarea stării de arbitrariu ce favorizează privilegiile, impunităţile şi corupţia. Împ