Un rege care nu respecta pactul de iubire cu natiunea, spune un ginditor ilustru, devine un sef de gasca. Dar un presedinte de republica? Cita libertate are acesta in relatia cu poporul si cu istoria lui? Isi poate permite, in temeiul desacralizarii functiei sale, sa spuna tot ce-i trece prin cap? Am o idee prea "inalta", probabil, sub inspiratia unor modele ilustre si ganditori autentici, cu privire la rostul oamenilor ajunsi, prin vointa celor multi ori harul divinitatii, dupa caz, in cele mai importante magistraturi ale statului. Cind am luat act de incalificabilul atac la Rege al presedintelui tarii, mi-am amintit de un gind al ilustrului carturar si dascal al neamului, Vasile Parvan, rostit in fata studentilor Universitatii Daciei Superioare din Cluj, la 3 noiembrie 1919. Lectia poarta un titlu etern valabil: Datoria vietii noastre. Citez: "Cind semenenii tai te ridica in virful piramidei siciale, trebuie sa arzi tot sufletul tau pentru a ramine acolo; nu pentru tine, ca tu esti un om, trecator, dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care tu nu trebuie sa-l lasi sa decada, pentru sublimul pe care tu trebuie sa-l faci sa infloreasca in inima contemporanilor tai, chiar de ar fi sa-l cresti cu tot singele vietii tale, pe care numai odata o ai". Chiar daca sintem coplesiti de zgomotul de iarmaroc al lumii noastre balcanice, continui sa cred ca merita sa reflectam la intelesul adinc pedagogic al acestor ginduri. Pozitiile inalte pot fi dobindite prin salturi spectaculoaseintr-o democratie periferica. Nu valoarea face diferenta dintre competitori, ci abilitatea, farmecul personal, nu de putine ori smecheria bine plasata ori demagogia. Democratia nu stabileste ierarhii valorice, ci consacra prioritatile celor multi, chemati sa participe la exercitiul puterii. La noi si aiurea, nu de putine ori, figuri mediocre ajung in functii inalte. Unii se cutremura de complexita