In memoriam Mi se-ntâmplă adesea să mă trezesc, după nopţile-mi prea scurte, în minte cu frânturi de versuri, fără să am explicaţie pentru această poate ciudată întâmplare mnezică. Alteori, revenindu-mi după un somn dorit precum cel din monologul hamletian, îmi apar nume de personaje literare ori măsuri dintr-o bucată muzicală de mult uitată. Acum, departe de ţară, într-o parte a lumii unde anotimpurile nu sunt date peste cap din pricina „încălzirii globale“ şi unde toamna dulce întârzie, mă pomenesc, poate nu chiar întâmplător de această dată, murmurând: „Automne de brumes discrètes/Ivresses multicolores/Automne tendre palette/Teintée de rouge et d’or…“. Nu tocmai întâmplător, aşadar, pentru că vocabulele înnobilate de ritm şi rimă, venite probabil din subconştient, ilustrează ceea ce admir de mai multe zile prin fereastra vechiului conac sienez deschisă către coline blânde şi castani seculari – încastraţi între pinii veşnic verzi şi chiparoşi ambraţi –, singurii care-şi paraşutează la adiere stoluri de frunze arămii. Iar autorul versurilor de ivire insidioasă la care mă gândesc asiduu acum în octombrie, când pe douăzeci şi unu s-au împlinit cinci ani de la trecerea sa în nemurire, e doctorul, pictorul, poetul, eseistul, omul şi prietenul Georges Dumitresco. Un uomo universalis, mult asemănător prin preocupările sale personalităţilor Renaşterii. Nevoit a părăsi gulagul comunist în 1969, după ce suferise o nedreaptă recluziune politică („nedenunţător, complot împotriva securităţii statului“), dar astfel şi patria străbună – unde îşi avea antecesori celebri (precum unchiul său, pictorul Ştefan Dimitrescu) –, pribegind într-o Europă indiferentă la vicisitudinile îndurate de majoritatea poporului român, dr. Georges Dumitresco se va stabili şi va profesa în cele din urmă în Elveţia, la Vallorbe (cantonul Vaud), locuind împreună cu soţia sa, talentată actriţă