Din fericire, legile si reglementarile Uniunii Europene nu se refera deloc la programele de spectacol, vandute de plasatoare la intrarea in sala de teatru. In situatia de libertate neingradita, aceste publicatii au cele mai diferite forme, texte cu sau fara legatura cu ceea ce urmeaza sa se desfasoare pe scena si mai toate sunt scumpe. Scumpe in raport cu satisfactia oferita pentru banii dati. Asa cum sunt, au utilitatea unei bauturi reci si dulci: fiind rece, indreptateste speranta ca va potoli setea, fiind dulce, nu face decat sa o inteteasca. E adevarat, se intampla, nu chiar rar, ca la premiera sa ti se inmaneze o foaie unde figureaza titlul, numele regizorului, al scenografului, al persoanei responsabile de ceva ce se numeste light design si distributia. "Stiti, tipografia", ti se spune cu un zambet jenat. Aceasta e forma cea mai simpla si, desi atat de saracacioasa, isi indeplineste functia primara de a informa. Ceea ce nu se intampla intotdeauna cand tipografia e punctuala.
Autorii programului de sala nu sunt deloc multumiti de functia subalterna, umila, atribuita publicatiei, insa aceasta publicatie e lipsita de rost daca nu prefateaza, nu comenteaza, nu se refera la spectacolul care a generat-o. Ne tot place sa vorbim despre dinamica scenei romanesti, despre traditia parasita, despre extraordinarul caracter inovator al scolii romanesti de regie, despre performance, despre forme de teatru sincretic. Nu se intreprinde insa nimic pentru a-l ajuta pe spectatorul inocent, ramas la tratarea conventionala de tipul Tache, Ianke si Cadir, sa priceapa, de exemplu, trama spectacolului Hamletmachine de Heiner Muller (Teatrul Odeon, regia: Dragos Galgotiu). Piesa este un comentariu la piesa Hamlet a lui Shakespeare; nu toti spectatorii sunt familiari pana la amanunt cu textul si subtextul capodoperei. Spectacolul - asa cum se si cuvine unei creatii scenice - es
