Când am văzut primul număr al Dilemei, am fost pur şi simplu fericită că o revistă poate fi şi liberă (evident, pe cât omeneşte şi jurnalistic posibil...) de parti-pris-uri şi aptă să trateze subiecte...normale, general-umane. Cu stil şi cu umor pe deasupra (lucru mare la acea vreme, şi pînă-n zilele noastre).

Aşa că m-am dus şi, pur şi simplu, m-am...cerut la Dilema. Şi de la Mircea Vasilescu, cu care ţin minte şi acum că m-am întâlnit în studiourile Europei libere (care, pe atunci, avea sediu şi la Bucureşti), unde colaboram şi unul, şi altul. Şi de la Elena Ştefoi, redactorul şef de atunci al revistei ( personaj fascinat şi copleşitor în multe sensuri).

S-a întâmplat că m-au acceptat, habar n-am de ce. Şi m-am trezit acolo, în faţa...„greilor”, împreună cu tînăra speranţă Andrei Manolescu (care mi s-a părut un tip ok, cu care se poate glumi). Şi culmea, cu fostul meu asistent de la latină Ilieş Cîmpeanu, care urma să devină secretar de redacţie la Dilema (pentru o nu foarte lungă perioadă).

“Greii” erau Lena Boiangiu, Tita Chiper, Radu Cosaşu. Şi (Alex) Leo (Şerban), pe care-l ştiam din facultate. Nu după mult timp, am avut onoarea să-l cunosc personal şi pe Andrei Pleşu, şi să-mi dau seama că există în carne şi oase (şi nu doar pe post pe lectură – în vremea aceea citeam Minima moralia).

„Greii” m-au desemnat să fac ceea ce incorect numeam pe atunci ”sondaje de opinie” : adică să vorbesc cu oamenii pe stradă despre diverse teme ale Dilemei. Am făcut-o, la început însoţită de colaboratorul meu şi al Dilemei, Eugen Istodor. Pot spune că mi-a plăcut, chhiar am făcut o pasiune pentur discuţiile astea, aparent despre nimic, şi de fapt, despre orice...Oamenilor se pare că le inspiram încredere, îmi vorbeau mai mult decît le ceream...

Am ajuns, aşa, să stau de vorbă cu cerşetori (cu una dintre reprezentatntele breslei am rămas prietenă pâ