Oare cine mai merge cu naşul pe tren în ziua de azi? În afară de navetişti, desigur, aceşti călători „de nişă“, pe rute secundare din satele lor pînă la cel mai apropiat oraş, cu Personalul (Regio, pardon!), care încă au pregătiţi în buzunar 2-3 lei şi îi întind pe post de bilet, fără discuţii de prisos, fără negocieri. Păi, fraţilor, mersul cu naşul era un adevărat ritual, o tradiţie! În trenurile serioase, adică Accelerate şi Rapide (Interregio, cică), n-am mai văzut în ultima vreme decît plicticoşi călători cu „acte“ în regulă, aşa că naşii nici ei nu se mai pot numi naşi, sînt nişte taxatori de bilete, nişte funcţionari oarecare – şi-au pierdut tot farmecul, pe bune! Unde sînt acei tineri excursionişti care îi aşteaptă la capătul vagonului, stau cuminţi pe bagajele lor, nu se aşază pe locurile altora, din bun-simţ, căci se simt cu musca pe căciulă pentru că n-au bilet? Ca, mai apoi, după o scurtă negociere în care mereu rămîne ca-n gară, căci banii se dau la finalul drumului, blatiştii tremură de frica unui „supra“ care să-i dea jos din tren, mai trece naşul din cînd în cînd, le mai face cu ochiul, de parcă ar exista o conspiraţie feroviară. Unde e şeful găştii, care face chetă pentru banii de naş şi care îi anunţă pe toţi că „Vineeee!“? „Hai, mă, naşule, mînca-ţi-aş guriţa ta de nas... că sîntem şi noi băieţi săraci, ăştia-s banii, n-avem mai mult!“ Unde-s studenţii care vin cu poezia învăţată, la cămin e viaţă grea, au rămas fără mîncare, fără bani, merg pînă la mama acasă ca să mai aducă o zacuscă, o găină? „Hai, naşule, că ai fost şi tu tînăr odată... sau poate ai şi tu copii la facultă şi ştii cum e!“ Şi cei care făceau blat negru, se ascundeau prin toalete şi îi tot fugărea naşul prin tren, iar un drum de întoarcere de la mare devenea o adevărată aventură...
DE ACELASI AUTOR Ai noştri ca brazii Fane, punkistul La celălalt capăt al lumii Curiozita