Benjamin Netanyahu a devenit premier în Israel. "Bibi" este un dur. Procesul de pace este în comă, dacă nu chiar mort, spune presa internaţională. Nu pariaţi pe asta. În interviul din care am citat pe larg acum două săptămîni, Amos Oz este întrebat dacă îl vede pe Bibi dînd mîna cu liderul Hamas pe peluza de la Casa Albă. Oz răspunde: "Da, în mod cert. Absolut. Absolut. Pînă acum, aproape toţi premierii de dreapta israelieni au făcut concesii surprinzătoare pentru pace. Begin a cedat Sinai pentru pacea cu Egiptul, Sharon a evacuat Gaza, Netanyahu însuşi a cedat Hebronul".
Schema este cunoscută: concesiile istorice le fac şoimii. Ei nu au nimic de demonstrat. Porumbeii păcii trebuie să arate că nu sînt fricoşi şi devin obsedaţi de asta. Cazurile celebre sînt De Gaulle care pleacă din Algeria şi anticomunistul Nixon care deschide relaţia cu China. Bibi însuşi, la precedentul mandat, a evacuat Hebronul. Dar exemplul lui Bibi păleşte pe lîngă cel al lui Ariel Sharon.
Avem în română o carte excelentă despre cel mai paradoxal dintre făcătorii de pace ai Israelului: Ariel Sharon şi bătăliile lui politice, de Robert Assaraf, Editura Minerva, 2008. Este mai mult decît o biografie, este o istorie a încercărilor de a face pace între evrei şi palestinieni. Sharon este doar pretextul. Dar ce mai pretext: un om care a fost şi cel mai important inamic al păcii, şi cel mai important susţinător al ei. Un om în comă, care nu trăieşte, dar nici nu a murit, aşa cum pacea Israelului tot pare să învie, dar nu apucă să trăiască. Istoric care devine soldat de elită, erou decorat, forţat să se retragă din armată pentru că era greu de strunit (a fost mereu mai degrabă un pionier care îşi ia puşca din cui ca să apere satul, decît un militar tradiţional). Ajuns parlamentar, îşi începe lunga carieră de opozant al concesiilor pentru pace. În 1973 a organizat manifestaţii de strad
