România e o ţară coruptă. Deşi locuitorii ei cunosc adevărul, marea indignare populară e doar o mare ipocrizie.
Cică murdăria ar fi bună, zicea o reclamă la detergenţi. Bunica mă bodogănea că nu e. Pentru a-mi spăla pantalonii de noroi şi petele de sirop din maiou (aşa-s copiii, nu iau nimic în serios), îşi pierdea timpul frecând şi spălând... Fără murdărie, n-ar mai fi fost nevoie nici de săpunul de casă (pe care-l pregătea în lighean), nici de leşie, nici de apa de ploaie (strânsă în hârdaie, sub burlan). Azi, pot să spun şi eu: corupţia nu e, privită mai de depărtişor, decât o murdărie moral-economică, în care o mână trebuie s-o îngăleze pe cealaltă, iar amândouă, obrazul. Nimic nu mişcă, nimic nu se transformă dacă nu intră în circuitul negru al banilor şi traficului de influenţă din natură. Din natura umană, fireşte. Aş adăuga: în România, justiţia, poliţia, administraţia, învăţământul, politica, afacerile, religia - toate sunt atinse de aceeaşi boală endemică. Individul normal nu mai poate răzbi în aerul împuţit al realităţii româneşti. Te corupem sau pleci! Excepţiile sunt atât de firave, încât, instinctiv, îl bănuim, îl înjosim pe acela care nu s-a spurcat încă. Să fie oare o boală naţională? Să fie specificul nenumit al poporului român?
Poate că, într-adevăr, nu mai e nimic de făcut. Dar ar fi prea uşor să zic că da. Şi nici n-ar fi adevărat. Mi-aş jigni părinţii, profesorii şi prietenii. Aş jigni fraierii care nu s-au „căpătuit", visătorii care îşi fac meseria cu dragoste şi frumoşii nebunii ai marilor idei. Însă, paradoxal, dacă ţara instituţionalizată n-ar fi coruptă până-n măduva instituţiilor, nici n-ar fi guvernabilă, aşa cum e acum! Preşedintele ar face vizite de curtoazie şi ar semna tratate bilaterale, Parlamentul ar da legi, Poliţia ar căuta infractori, iar Garda Financiară ar verifica chitanţele, plictisită. Nimic din toate astea
