Paloarea este a cincea carte de poezie semnată de Ioan Morar. După debutul din 1984 cu Vară indiană, au urmat Fumul şi spada (1989), Şovăiala (2000) şi Neruşinarea (2003). Cea mai recentă apariţie editorială este Paloarea, un volum ce propune ca temă identitatea, mai precis construirea unui eu din fâşii identitare. Un demers desfăşurat la mai multe nivele, ce îşi extrage seva din imposibilitatea definirii directe şi imediate, dar şi din încercarea constantă de a da un sens neliniştilor fiinţei. Lectura se soldează cu o concluzie amară, iscată atât de neputinţa de a aduna mănunchiurile şi aşchiile pe care le putem cuprinde cu mintea şi inima, cât şi din adevărurile implacabile rostite atât în sotto-, cât şi în portavoce.

Variabilele umanului trec în mod necesar prin raportările la alteritate: „identitatea mea sunt ceilalţi”, afirmă poetul. Ne trăim viaţa sub priviri străine sau, şi mai des, fără a fi priviţi deloc. Autoscopia e interzisă, luându-ni-se pînă şi luxul mortuar de a asista la propria extincţie. Suntem mereu singuri, „anesteziaţi”, dar nu eşuăm cu adevărat decât în sterilitatea morţii. Pare că alegem să călătorim, cu viteze fluctuante, în „trenurile oarbe” ce ne duc din ce în ce mai aproape de ţintă. Fatalitatea pare un mecanism cu autocombustie. Nu mai există nici măcar înfrigurarea, tonul e constatator, ochiul însoţeşte cu un calm placid şi cu o precizie chirurgicală trecerea neîndurătoare.

Corpul, mecanism câteodată funcţional, este, în viziunea scriitorului, o maşinărie prin care curge sânge, plasmă, oxigen, o alcătuire de carne, de suflet „prins la descarcerare” şi paloare. Este totodată depozitarul unui impresionant instrumentar medical: catgut, stetoscop, lamele de sticlă – e salon de reanimare care înfricoşează până şi moartea ce stă cuibărită şi care, „speriată de doctori”, „şi-a ţinut respiraţia”. Iar starea se extinde, căci nopţ