Mihai Duţescu este născut în 1979, biologic făcînd parte din generaţia de poeţi care a debutat la începutul anilor 2000, generic numită douămiistă. Între timp – nu e vorba de o amînare a publicării unui volum, cum a fost, de exemplu, cazul Svetlanei Cîrstean, ci de un debut absolut –, douămiiştii au încetat să mai suscite polemici aprinse, iar critica a depăşit cele mai mari obstacole în ceea ce-i priveşte, decalajul de zece însemnînd destul de mult în termenii capitalizării valorii operei lor în istoria literară. Mihai Duţescu, şi toată bucuria acelor ani trişti, Editura Cartea Românească, 2010, 76 p. Mai mult decît atît însă, se poate presupune că generaţia care a depăşit deja 30 de ani ca medie de vîrstă (de exemplu, Ruxandra Novac este născută în 1980, Dan Coman, în 1975, Ştefan Manasia, în 1977, Marius Ianuş, în 1975, Teodor Dună, în 1981 etc.) s-a maturizat şi în viaţa reală. Evident, au contribuit la noul statut nu numai timpul şi oboseala care intervine în orice conflict, dar şi cărţile care n-au încetat să apară şi să confirme ceea ce era de confirmat, în timp ce nici peisajul României postceauşiste n-a rămas neschimbat. Prin urmare, se simţea deja nevoia unei priviri de sinteză asupra traseului (prin literatură şi viaţă) acestei generaţii. Este exact nevoia pe care o satisface, în primul rînd, şi toată bucuria acelor ani trişti, volumul de debut al lui Mihai Duţescu, cîştigător al concursului de la Cartea Românească pe anul 2009 şi, mai recent, al Premiului „Iustin Panţa“ pentru poezie.Coordonatele copilăriei în anii ‘80 Chiar dacă experienţele de la baza poemului sînt strict personale, volumul putînd fi descris, la un nivel superficial, şi ca o înseriere sau compilaţie de evenimente biografice, aerul lor e, totuşi, unul comun generaţiei, etapele inventariate putînd fi uşor învestite cu valoare de reper, după cum autorul însuşi se arată conştient: „