Am mai descris cu ceva vreme în urmă această imagine, dar revin la ea în contextul teribilului accident recent din Valea Jiului, în care şi-au pierdut viaţa cinci mineri.
Înainte de asta însă, vreau să pomenesc de o „vizită de lucru”, la începutul anilor ’90, la Petrila, a unor redactori de la „Academia Caţavencu”, printre care mă număram şi eu, vizită pusă la cale de colegul nostru, excelentul şi inepuizabilul grafician şi caricaturist Ion Barbu. Scopul vizitei era să cunoaştem şi noi, ziariştii, pe viu, condiţiile de lucru din Vale şi, subiacent, să ne reconciliem cu această categorie socială pusă la zid, în urma incursiunilor minereşti din iunie 1990, de majoritatea intelectualilor ţării.
Gazdele nu ne-au menajat deloc. Ne-au debarcat la un orizont de mare adâncime, după care a trebuit să coborâm un puţ, în şir indian vertical, pe o scară de lemn îngustă, umedă şi alunecoasă, vreo 50 de metri. Rareori am trăit o spaimă mai mare: cizmele ne alunecau pe fuşteii scării, mâinile la fel şi dacă unul din noi s-ar fi desprins, ar fi antrenat în prăbuşire tot şirul. Jos, în galerie, mai mult ne-am târât decât am mers spre locul „terminus” unde doi ortaci, mai negri ca dracul, spărgeau cărbunele. La întoarcere – calvarul căţăratului înapoi, pe aceeaşi scară fragilă. Aşa că nu e de mirare că sus, la suprafaţă, primul gest pe care l-am făcut, după duşul de rigoare şi-n zâmbetele maliţios-înţelegătoare ale gazdelor, a fost să dăm peste cap, rapid, 200 gr. horincă. Am jurat atunci să nu-i mai vorbesc de rău pe mineri niciodată.
Şi-acum, imaginea: în 14 iunie 1990, în timp ce colegii săi, manipulaţi şi intoxicaţi de ştiţi dvs. cine, făceau prăpăd în centrul Bucureştiului, în Cişmigiu, într-o barcă, un ortac tânăr, blond, cu plete ieşindu-i de sub casca dată pe ceafă, plutea stând întins într-un dolce far’ niente pe lac. Era o imagine de-a dreptul cehoviană.