IN MEMORIA LUI VLADUT Vinerea trecuta am primit un telefon: "Paula, am auzit ca s-a dat solutia in cazul vostru! Care e?". Am simtit ca tot sangele mi se scurge din corp si ca raman fara aer. Am inceput sa ma balbai: "Cum? Ce? Nu inteleg, n-am primit nimic... nici un telefon". Stiam ca odata se va da si solutia... aveam si oarecare idee care va fi... Insa nu stiu din ce motiv am izbucnit intr-un plans nervos, bolnav, din care nu ma puteam opri. Nici acum nu inteleg de ce. A! Am uitat sa va spun - persoana care m-a sunat e ziarist! A fost anuntata mai intai presa! OK! Am sunat si noi procurorul sa aflam daca s-a dat solutia: "A, nu! Acum e la tiparit. Nu stim cand va fi gata: luni, marti...". La telefon nu ni s-a spus macar de acea conferinta de presa care era deja planificata pentru a anunta solutia. Tot de la ziaristi am aflat ca ne-am manifestat deja intentia de a participa la conferinta. Foarte interesant - din moment ce nu aveam nici cea mai vaga banuiala ca va fi una! Am aflat ca solutia va fi facuta publica luni - era o zi de care ma temeam foarte tare. Chiar ma intrebam: unde sa ma ascund de mine luni - pe 13 februarie. Era ziua lui!

Ne-am dus la conferinta fara sa avem idee daca vom fi primiti. Ma rog - eu da, acum sunt si eu ziarist, dar sotul meu? As fi vrut sa vina si avocatul nostru, dar ca ce? Ca avocat al jurnalistului-mama care o sa afle intr-o conferinta de presa "cum" i-a murit copilul? Nu se poate! O situatie ridicola pentru ca n-am primit in acea conferinta nici un raspuns la intrebarile pe care am incercat sa le pun. Nici ca ziarist, nici ca mama. Procurorii aveau si ei o intrebare la toate intrebarile mele: "In calitate de ce va aflati aici?". In calitate de om care are dreptul sa afle niste raspunsuri la intrebari care il macina de un an si patru luni. In calitate de om care vede ca "logica juridica", cu care i s-a umflat capul in ultimul