Spectacolul „Love Stories“, de la Teatrul Metropolis, în regia lui Claudiu Goga, nu ajunge la nivelul de emoţie pe care îl caută. Spectatorii sunt primii care simt asta. Spectacolul are la bază textul „Labirintul“ de Radu F. Alexandru, desemnat câştigătorul concursului „Cea mai bună piesă românească a anului 2010“.
Poate că 2010 n-a fost un an prea bun pentru dramaturgia românească, dacă a câştigat un text nici total ratat, dar nici demn de a fi încoronat de un titlu care-i dă valoare într-un mod atât de categoric. „Labirintul", piesă desemnată câştigătoare la concursul Uniunii Teatrale din România (UNITER) de un juriu format din Marina Constantinescu, Nicolae Manolescu şi Marian Popescu, are o aromă de telenovelă „cu ştaif" şi nu e departe ca format de „Tectonica sentimentelor", a lui Éric-Emmanuel Schmitt, pusă în scenă de Nicolae Scarlat la Teatrul Naţional Bucureşti.
Piesa lui Radu F. Alexandru pune oglinzile a două cupluri faţă în faţă, până când acestea se sparg şi îşi amestecă cioburile. Spectacolul nu a avut încă premiera, şi aşa s-ar putea explica anumite interacţiuni ratate sau momente, din păcate, inabil gestionate. Se caută, încă, o formulă.
Poate că rigiditatea Maiei Morgenstern se va dilua, cu timpul, Mircea Rusu va sesiza că supraalimentează pedanteria personajului său, iar Alexandru Pavel îi va da consistenţă personajului Dan nu din agitaţie exterioară, ci din forţă interioară. Diana Cavallioti este singura care pare să fi nimerit culoarul autentic al personajului său, o tânără aşezată prea devreme la casa ei şi care a confundat exaltarea primului act sexual cu dragostea. Radu F. Alexandru a scris o dramă realistă, care încearcă prea evident să-şi estompeze derapajele academice şi manierismul prin fraze banale sau chiar accente vulgare de vocabular. Piesa arată prea mult nivelul celui care a scris-o (autorul inteligent, care-şi acces