România s-a schimbat profund (sic!) în ultimii 23 de ani. La începutul anilor '90, minerii ieşeau din abataj direct în Piaţa Universităţii şi, impulsionaţi de acel "noi muncim, nu gândim”, striveau mugurii democraţiei. Piaţa, care atunci vărsa sânge pentru libertatea de exprimare şi alte drepturi interzise în comunism, acum vrea moartea capitalismului.
Metodele de protest se rezumă în prezent la pancarte cu mesaje ironico-umoristice, la poze share-uite, like-uri şi la comment-urile de pe Facebook şi alte reţele de socializare. Şi minerii şi-au schimbat arsenalul care include, mai nou, şi discursul scris, argumentat. Dacă nu aţi citit scrisoarea trimisă de domnul Călin David, miner de profesie, domnului Moise Guran, vă invit să o citiţi aici.
Atunci când minerii plantau flori în Piaţa Universităţii, alergau, băteau şi omorau oameni pe stradă şi intrau peste Petre Roman într-o şedinţă de Guvern, Europa privea îngrozită către România. Şi o face în continuare pentru că orice om normal de pe această planetă şi-ar pune mână la gură şi s-ar holba atunci când ar privi spre ţara noastră. România şi-a închis minele la sfârşitul anilor '90, cam pe-atunci când se semna şi contractul pentru exploatarea de la Roşia Montană.
Mineritul nu mai era profitabil, cam asta era explicaţia. Nimeni nu s-a gândit în perspectivă, iar minerii, număraţi din 100 în 100, fie au primit compensaţii băneşti cu care şi-au deschis crâşme sau mici buticuri care au dat faliment instant, fie au fost pensionaţi rapid ca să nu îngroaşe rândurile şomerilor. A fost masacrata, pe hârtie, într-o pătrăţică de tabel, o întreagă clasă socială.
Citesc pe Facebook că minerii se revoltă acum că intelectualii ecologişti din Piaţa Universităţii vor moartea capitalismului. Ortacii nu înţeleg de ce hipstereala anti-Gold Corporation nu este de-acord cu reînceperea mineritului.
În Europa de
