Indisciplina mea din acei ani se explica si ea cumva: ma pasiona prea mult literatura si mi se parea ca a respecta regulile fara ifose ar insemna sa accept ca invat pentru un concurs, pentru o nota. Or, eu niciodata nu am invatat pentru vreun concurs, ci pentru ca asta mi-a placut mereu sa fac: sa invat. Stiu ce se asteapta de obicei de la un profesor atunci cand scrie despre scoala: sa sustina ca totul functioneaza ireprosabil, ca nu exista forme goale; daca vrea sa para convingator, e musai sa se dea pe sine drept exemplu si sa ajunga la concluzia de bun-simt, dar previzibila, ca tot ceea ce este el astazi se datoreaza faptului ca a respectat sistemul. Ei bine, mie imi vine greu sa joc un astfel de rol fara sa rosesc sau macar fara sa ma bufneasca rasul. Nu am fost ceea ce se cheama un elev constiincios sau un elev model. Oricum, cand va trebui sa-i tin morala necesara fiului meu, va trebui sa evit pildele din biografia personala; ma voi baza pe exemplul luminos al mamei lui. Asta nu inseamna ca recomand, Doamne fereste, fronda de dragul frondei. Daca nu mi-a placut prea mult sa respect regulile, nu inseamna ca, in mare, nu am facut-o. Educatia inseamna, intr-o masura mai mare decat se strofoaca sa ne convinga noile tratate de pedagogie si metodica, si constrangere. Sursa nemultumirii mele era alta: scoala tinde sa organizeze prea rigid cunoasterea. Asta e tot. De invatat mi-a placut mereu sa invat si imi place si acum (mai mult decat orice altceva), doar ca sunt greu de tinut in lesa. Si totusi, ca orice om care a insistat sa ramana in cadrul scolii pe viata, am avut si eu momentele mele de performanta pe cand eram elev. Primul concurs la care am luat parte a fost unul, sa-i zic, artistic. Eram, cred, in clasa a V-a, imi amintesc cate ceva despre o calatorie cu rata (mai stiti ce e aia?) la oras, de intrarea intr-o cladire care mi se parea enorma (probabil era vor