Tratatele şi studiile care se ocupă de formarea cuvintelor înregistrează omonimia existentă în română între prefixul para-, de circulaţie internaţională şi uz preponderent ştiinţific – cu sensul „adiacent”, „asemănător” - şi dubletul său familiar, identic ca formă, împrumutat direct din greceşte, cu sens superlativ, intensiv: “puternic”. Primul para-, cu sensul fundamental „lîngă”, „dincolo de”, provine, în limbile moderne, tot din greacă, de unde a fost preluat pe cale cultă. Cuvinte ca parapsihologie, paraliteratură, paramedical, paramilitar, paranormal sînt azi curente (ideea comună fiind de asemănare, contiguitate, dar şi de diferenţă şi chiar marginalitate, nesupunere la standardele „tari” ale domeniilor); intrate în română adesea din franceză, sînt în prezent întărite de existenţa corespondentelor internaţionale. Există şi un al treilea para-, cu sensul „contra; care apără”; în română este preluat din franceză – ca în paratrăsnet, după fr. paratonnerre -, iar în franceză provine din italiană (din compuse cu verbul parare - „a para”).
Para- familiar, fără corespondent în limbile care nu au suferit o influenţă neogrecească directă, e un prefix expresiv, mai ales în structuri bazate pe repetiţie, indicînd atitudinea negativă a vorbitorului faţă de ceea ce consideră a fi un exces. L-a descris Iorgu Iordan, în Stilistica limbii române (1944), cu multe exemple de limbă vorbită (colocvială), de tipul: „mişună ministerele de directori şi paradirectori”. Noi exemple erau aduse de acelaşi autor în Limba română actuală (ed. a II-a, 1948): „examene şi paraexamene, legi şi paralegi, ordine şi paraordine, rapoarte şi pararapoarte, regulamente şi pararegulamente, statistici şi parastatistici, taxe şi parataxe, vizite şi paravizite etc.”. Structura expresivă familiară este încă în uz şi îi putem găsi uşor atestări jurnalistice recente: “Nu s-au lăsat nici mor