Ultima întâlnire la nivel înalt în UE a decis ca un mecanism permanent de gestionare a crizelor (MPGC) în Uniunea Monetară (UM) să intre în funcţiune după 2013. Un asemenea mecanism ar trebui să răspundă unor crize de lichiditate şi de insolvenţă care afectează ţări membre ale UM (până acum Banca Centrală Europeană a avut rol covârşitor, care a mers şi în zona fiscalităţii).

Nu s-a luat nicio decizie privind mărirea fondurilor mobilizabile de către Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară (FESF) şi nici privind forma concretă a MPGC. Cu ceva timp în urmă, miniştrii J.Claude Juncker şi Giulio Tremonti au pledat pentru ca UE să facă emisiuni de obligaţiuni care să meargă până la 40% din PIB-ul cumulat al ţărilor membre; să se formeze astfel o piaţă adâncă a obligaţiunilor suverane, capabilă să reducă mult din speculaţiile pe asemenea instrumente. Berlinul se opune argumentând că o "colectivizare a riscurilor" nu este dezirabilă, că aceasta ar mări prima de risc a obligaţiunilor germane.

Germania insistă pe implicarea sectorului privat (deţinători de titluri suverane) în procesul de restructurare a unor obligaţiuni - aşa-numitul "haircut". Ce vrea Berlinul nu este lipsit de temei, dar nu răspunde unor chestiuni de fond: cum să fie finanţată asistenţa acordată ţărilor care au probleme de lichiditate, sau chiar de insolvenţă; prevenirea efectelor de contagiune în condiţiile expunerilor reciproce între sisteme bancare (fiind vorba de stabilitatea financiară a ansamblului UM); relaţia între consolidare fiscală şi perspectiva creşterii economice.

Merită atenţie suplimentară următoarea întrebare: poate fi evitată restructurarea de obligaţiuni suverane în cazul unor ţări din UM? Matematica simplă a stabilizării datoriei publice spune că, dacă ritmul de creştere a economiei nu este superior ratei dobânzii la care se finanţează deficitul bugetar şi