Aurul l-a picurat doar Unirea Urziceni, peste jarul stins al fotbalului nostru. Să obţii o victorie zdrobitoare la Glasgow într-un cotlon al lumii, unde fotbalul se mănâncă cu pâine albă stropită cu whisky veritabil, iată o dovadă de profesionalism sadea. Aşa a învăţat Marea Britanie să pronunţe „Urziceni”, fie şi cu limba stâlcită.
Micul târg din Bărăgan nu se impusese pe mapamond nici cu fostele fabrici de materiale sportive, de componete electronice, de ceramică şi de ţigări, nici cu un IAS productiv, înghiţite azi de capitalismul nostru consteliv.
După cum nu s-a auzit nici de service-ul auto al domnului Dumitru Bucşaru şi nici de Valahorum, întreprinderea sa de construcţii.
În schimb, s-a aflat acum că patronul e discret şi vrednic, că Dan Petrescu e un antrenor aplicat, că Meme Stoica e un conducător abil, că echipa în sine e omogenă, disciplinată, dăruită şi spornică.
Peste două zile, reprezentantele noastre au dezamăgit, incluzând-o şi pe Timişoara al cărei meci nul acasă echivalează cu un insucces.
Steaua, Dinamo şi CFR Cluj, echipele noastre fanion şi-au legat câte o tinichea de coadă, hodorogind-o în huiduielile suporterilor. Perdantele sunt victimele conducerilor.
Gargara e în floare, sarabanda tehnicienilor schimbaţi ca ciorapii e la modă, vulgaritatea tribunei e trainică. Lauda se cunună cu jena. Căci istoria fotbalului nostru terfelită de gargaragii cu parale se sprijină doar într-o cârjă cioplită într-un târg minuscul.