În 1951, Eric Ambler a simţit nevoia să scrie o postfaţă la romanul său „Epitaf pentru un spion". Dar textul cu pricina nu era o tentativă de explicitare a cărţii sau o reacţie la modul cum fusese întâmpinată prima ediţie din 1938. Motivul pentru care autorul a compus aceste pagini este altul.
În această postfaţă plină de amărăciune, Eric Ambler deplânge situaţia ingrată a romanului de spionaj. În timp ce naraţiunile poliţiste aveau deja clasici, cunoşteau o audienţă remarcabilă la public, ficţiunile în care protagoniştii erau oameni acţionând pe un front invizibil nu stârneau un interes deosebit şi realizarea lor suferea în ceea ce priveşte calitatea literară. Cu toate acestea, „în analele istorice nu pare să fi existat nici o perioadă în care agenţii secreţi să nu fi jucat un rol în afacerile politice şi militare". Prin urmare, surse de inspiraţie au existat începând cu multe secole în urmă. Dar puţini s-au încumetat să le folosească.
De ce m-am oprit asupra acestei postfeţeĂ Pentru că, la peste o jumătate de secol de la compunerea ei, în vreme ce romanul poliţist şi cel de spionaj cunosc o înflorire remarcabilă pe mapamond, la noi sunt încă socotite cenuşărese ale literaturii. De altfel, în urmă cu patru ani, am enunţat câteva explicaţii ale acestui fenomen într-un articol intitulat „De ce nu avem roman poliţist". Chiar dacă îmi exprimam speranţa că ne vom sincroniza cu starea de lucruri de pe alte meridiane, paşii care s-au făcut de atunci sunt, încă, timizi.
Dar să revenim la „Epitaf pentru un spion", o carte care a contribuit, fără nici o îndoială, la ridicarea ştachetei valorice a unui gen urgisit.
Eric Ambler şi-a ales ca protagonist un apatrid. Josef Vadassy este un tânăr profesor maghiar rămas în urma Tratatului de la Trianon fără nici o cetăţenie. După ce predă limbi străine la Paris, pentru o leafă modestă, îşi pe
