E ultimul meu articol înainte de Crăciun. Ultimul text înainte să fiu obligată să accept şi să înţeleg semnificaţia unei sărbători pe care până nu demult o iubeam. Când am împlinit 18 ani am avut impresia că pragul oficial al maturităţii nu înseamnă mare lucru, în comparaţie cu tot ce trăisem până atunci şi cu ce speram că urmează să trăiesc. Viaţa însă m-a contrazis. Ziua mea de naştere, 25 decembrie, în acest an trist şi-a pierdut în totalitate semnificaţia. Nu mai ştiu ce înseamnă aniversări, nu mai vreau să aud voci agitându-se în jurul meu ca în anii trecuţi.
Crăciunul cu tata din 2009 a fost ultima mea şansă la copilărie.
Atunci am trăit ultima iarnă în care nu mi-am făcut griji nici pentru ziua de mâine, nici pentru ziua de ieri. În jurul bradului nostru înalt, când încă eram toţi, mi-a fost dat să iau parte la marea sărbătoare în familie. Am împodobit pomul în ajun, am stat la poveşti, ai casei mi-au spus “La mulţi ani!” la miezul nopţii, am râs de stângăciile fiecăruia dintre noi, ne-am amintit cum erau iernile de mai demult, am povestit despre cei mai dragi dintre prieteni, am dat telefoane, am mâncat puţin cozonac, ne-a luat somnul, în liniştea aceea cu care se obişnuiesc rudele când sunt împreună, am luat-o de la capăt cu toate, am încercat instalaţia de lumini a bradului, am scos din cutii ornamentele de fiecare an, am pornit beculeţele agăţate de balconul de sus, am adus apă rece de pe scară, din gârliciul pivniţii, cum spunea tata, am moţăit pe canapeaua vişinie, aşteptând să vină lumina dimineţii peste noi, am foşnit pagini de ziare, ca să căutăm veşti despre realitatea din jur, am trimis mesaje celor pe care-i iubim, am răspuns la telefonul fix, care suna ca-ntr-o gară circulată de prea mulţi turişti, am tras draperia mai la stânga, ca să putem deschide fereastra pentru puţin aer de iarnă, am intrat încălţaţi pe covorul spălat de mama,
