Carpaţii au despărţit imperiile europene şi euro-asiatice care s-au extins în căutarea propriei securităţi. Câmpia poloneză a fost deopotrivă culoarul de trecere pentru armatele puterilor rivale precum şi obiectul compromisurilor lor teritoriale. Aşa se explică de ce românii au învăţat arta supravieţuirii fără glorie, în timp ce polonezii au optat pentru nobleţea eşecurilor măreţe.

În acest context geografic, slăbiciunea Rusiei, pacifismul Germaniei şi introvertirea Turciei nu sunt decât stări pasagere. Odată depăşite – şi mereu s-a întâmplat aşa – tentaţia revenirii pe poziţiile pierdute readuce Europei războiul şi nefericirea actorilor locali. Întrebarea este dacă securitatea acestora din urmă este garantată de NATO şi UE? Friedman crede că nu! Între atari produse ale ingineriei politice şi forţa determinismului geografic, raţiunea geografiei iese învingătoare.

Dacă revenirea Turciei la statutul de putere regională nu ar ridica probleme, întrucât Turcia seculară va contrabalansa Rusia, preluând povara îndiguirii acesteia de pe umerii SUA, nu la fel se întâmplă cu Germania. America nu a acceptat niciodată o Europă dominată de Germania, de Rusia sau, mai rău, de amândouă. Pe de altă parte, o astfel de dominaţie a fost totdeauna fatală pentru statele central europene. Acestea pot găsi deci doar în SUA garanţia securităţii. Din nefericire, SUA sunt în prezent blocate în viesparul asiatic.

De ce ar redeveni Germania o ameninţare? Ne-o spune tot geografia. Germania are nevoie de resursele Rusiei; după cum Rusia are nevoie de tehnologia germană. Totodată, ca economie bazată pe export Germania nu poate susţine prin consum propriu dezvoltarea noilor membri ai UE, iar nemţii nu vor să le subvenţioneze creditarea spre a le susţine puterea de cumpărare sau să le îngăduie dumpingul social. De aceea, pe fundalul crizei şi al dezamagirii provocate de incoerenţ