Stimulată de studiile despre influenţa orientală asupra culturii româneşti ale unui Lazăr Şăineanu, de abordările despre şamanism, etnobotanică şi experienţele extatice ale unor magiştri ca Mircea Eliade, Simeon Florea Marian sau I.P. Culianu, dar şi de vechea familiaritate a autorului cu folclorul est-european şi contracultura hippie, cartea marchează o premieră editorială autohtonă, în pofida unor anticipări ignorate cu caracter de eboşă (Poezia stupefiantelor a lui Adrian Marino, 1944) şi a unei recente lucrări de doctorat despre „cultură şi extaz artificial“ a tinerei Andrada Fătu-Tutoveanu (fără trimiteri la spaţiul autohton). Prin intermediul ei, Andrei Oişteanu reuşeşte s㠄colonizeze“ dezinvolt un domeniu generos şi captivant, căruia tinde să-i epuizeze resursele.

Prohibită legal, dar imposibil de ignorat ca realitate socială, narcomania a devenit deja modă într-o anumită zonă a literaturii „tinere“ şi a culturii pop. Drept urmare, apariţia unui volum pe această temă are toate şansele să-şi dubleze succesul de stimă printr-un important succes de piaţă. Cu atât mai mult cu cât apetitul de „arhivar“ al lui Andrei Oişteanu este potenţat din plin prin valenţele sale de narator. Istoricul şi antropologul îşi aliază subtil experienţa scriitorului pentru a prinde – la modul „detectivistic“ –, într-o naraţiune proaspătă şi captivantă, o abundenţă de informaţii strânse cu hărnicie de furnică şi întreţesute migălos, cu o răbdare de păianjen.

Pe urmele mai multor cercetători români şi străini, autorul întreprinde, pentru început, o arheologie laborioasă a „şamanismului“ şi a plantelor etnobotanice (a căror listă n-o mai depăn) în folclorul ţărănesc autohton şi în cultura substratului traco-get sau scitic. Fără a fi un pionier pe această linie „demitizantă“, el demontează cel mai apăsat mitul naţionalist al „civilizatorului“ Burebista, argumentând că regel