Câţiva elevi dintr-o şcoală au fost puşi de doamna învăţătoare să deseneze câte o planşă cu imagini frumoase, ceva ce le-a plăcut lor foarte mult. Întâmplător mi-a fost dat să văd rezultatul acestui exerciţiu de îndemânare şi am fost uimit de câteva dintre desene: figuri însângerate de oameni, cuţite, arme de foc, un adevărat război pe o biată planşă de desen, război aşternut şi imaginat de copii cu vârsta de 10-11 ani. Atunci când i-am întrebat ce au vrut să deseneze acolo, mi-au răspuns simplu: oameni morţi, arme, cu anumite detalii şi gesturi care imitau, probabil, vreo luptă între duşmani. De ce? I-am întrebat! Răspunsul a venit la fel de uşor ca primul: „am văzut la televizor, la desene animate!”. Bieţii de ei! Captivaţi, sau mai degrabă vrăjiţi de desenele lor preferate, şi-au construit, poate cu nevinovăţie de la o vârstă fragedă, chipul unui posibil om ideal, chipul eroului pe care îl venerează şi pe care doresc să îl imite aproape în orice: puternic, fioros, ucigaş la nevoie, blindat cu arme din picioare până-n dinţi, acest erou fals care urmăreşte ca o fantomă universul unei copilării distruse, terminate încă de la vârsta cea mai fragedă. Eroul desenelor animate devine aproape ocrotitorul „micuţului om” care are, astfel, cele mai mari şanse să devină un mic monstru. Pentru ei, sângele care curge dintr-un om a devenit aproape o banalitate, iar moartea acestuia o joacă! În lipsa unor modele vii, autentice, cu chip, comportament şi trăire omenească, copilul îşi caută modelul în eroul pe care cu atâta generozitate îl oferă ecranul televizorului, sau computerul, aşa cum, tot cu „generozitate”, şarpele-diavol a oferit „fructul oprit” protopărinţilor noştri. Şi astfel, copilul în loc să crească într-o armonie sufletească şi duhovnicească, pe lângă creşterea fizică, se dezvoltă într-un fel monstruos, lipsit de iubire şi de ocrotirea părintească. El se lasă ed