Urme pierdute
Un prim pas de la copilarie la maturitate al spionajului Romaniei in anii comunismului a fost decizia de inglobare a serviciilor de spionaj in Securitate, incetand astfel subordonarea lor fata de Consiliul de Ministri (practic, fata de Emil Bodnaras, vechi ilegalist si spion sovietic, pe atunci prim-ministru).
In fruntea acestora a fost pus in 1951 Serghei Nikonov (alias Nicolau), ofiter al serviciilor secrete sovietice, promovat ca sef al spionajului Republicii Populare Romane in gradul de general-maior (avea sa ajunga ulterior pana la gradul de general de divizie). Nu dupa multa vreme, a urmat transferarea lui in fruntea serviciilor de informatii militare, spionii romani trecand sub comanda lui Vasile Valcu. Fara sa aiba calitati deosebite in activitatea de informatii, ilegalist comunist de origine bulgara, Valcu a continuat sa exploateze reteaua dezvoltata in afara Romaniei, in conditii noi.
Un atac petrecut la Berna in noaptea de 14 spre 15 februarie 1955, indreptat impotriva Legatiei Romaniei si realizat cu succes de un grup condus de sculptorul Oliviu Beldeanu, a dus, in mod paradoxal, la consolidarea considerabila a spionajului romanesc, care primea, de aici inainte, asistenta neconditionata a directiilor interioare ale Securitatii.
Desi a fost o actiune pornita din initiativa personala si fara vreo legatura cu organizatiile romanilor din exil, cu serviciile secrete apusene sau americane, asa cum s-a dovedit ulterior, fapta romanilor condusi de Beldeanu, care au ocupat sediul Legatiei, deci un teritoriu romanesc, a avut nu numai un larg ecou in lumea occidentala, ci si o puternica incarcatura simbolica, aruncand in pragul isteriei autoritatile de la Bucuresti.
Din acel moment, Directia de Informatii Externe (DIE) s-a format ca o elita a politiei politice si a trecut la masuri active si intensive impotriva
