Ziua de azi ne va aduce mai mult decat ultimii 17 ani. Ceea ce parea o disputa, mai ales stilistica, intre un sef de stat, volatil si excentric, ales in mod neasteptat in 2004, si un conglomerat politic nediferentiat, de partide, politicieni si oameni de afaceri seriosi, deranjati in cutume si reflexe oligarhic-cleptomane, dupa abandonarea unei indelungate tranzitii nevolnice in favoarea modelului euro-atlantic, se dezvaluie, pana in ultima clipa, ca unul din cele mai riscante si obscure scenarii de dislocare statala si psihologica.
Romania are un presedinte ales prin vot universal, dar inarmat doar cu puteri particulare restranse. Legiuitorul din 1991 a vrut sa indeparteze astfel pericolul revenirii lui N. Ceausescu, asa cum Alex. Mironov recunoaste ca i-ar fi spus atunci Ion Iliescu. In realitate, de la Cuza la Carol al II-lea, pana la Ion Antonescu si Ceausescu insusi, istoria noastra a fost marcata de lideri autocrati, al caror rol providential ramane, in cel mai bun caz, discutabil. Sistemele politice care i-au produs, pentru ca apoi sa-i indeparteze exclusiv prin tradare, alungare sau eliminare fizica, n-au fost mai bune. Oligarhiile locale au continuat, intre razboaie sau in timpul comunismului, o traditie a coruptiei politice si capturarii (jefuirii) statului, in detrimentul majoritatii populatiei. Diferentele intre aceste perioade conteaza, dar tendintele generale au fost arbitrarul, abuzul si egoismul elitelor politice romanesti.
Din acest motiv, conducatorul, aparut in plina criza, a fost perceput ca salvator si o vreme chiar si-a meritat rostul. Excesele, delirul grandorii, aberatiile despotice au intunecat insa si mintea salvatorilor, mai devreme sau mai tarziu. Sistemul corupt n-a putut fi invins, ci doar consolidat, prin conducatori incoruptibili, dar profund vulnerabili, la randul lor. Romania a ramas astfel ostatica unei culturi politice de