Traim intr-un necontenit valmasag politic, cu valori asediate, criterii rasturnate, loialitati abjurate, transfigurari consternante, norme si noime abandonate. Intr-un adeseori citat eseu din cartea sa “Literatura si revolutie”, Lev Trotki, fondatorul Armatei Rosii, primul comisar al poporului pentru afaceri externe si teoreticianul revolutiei permanente, scria ca Omul Nou pe care doreau sa-l plasmuiasca bolsevicii ar fi intrunit in personalitatea sa polivalenta geniul lui Aristotel, Shakespeare, Michelangelo si Marx (o perspectiva ingrozitoare, ma grabesc sa o spun, un fel monstru, de Macrophtalmes ori Ryncophores despre care citeam candva in “Patul lui Procust” de Camil Petrescu).
Cam asa apare acum portretul encomiastic al lui Adrian Paunescu facut de cei pentru care “bardul” stalinismului national a fost egalul lui Eminescu si, mai nou, conform admiratorilor expozitiei de desene deschisa zilele acestea intr-o galerie de arta din centrul Capitalei, un fel de Leonardo da Vinci. Daltonismul valoric se combina in asemenea aberatii hagiografice cu cecitatea morala.
Citesc in “Adevarul” de ieri un articol de Andrei Pleşu in care sunt diagnosticate, cu trist umor si biciuitoare luciditate, atatea din ciudateniile tragicomice ale acestui vodevil continuu ce tine loc de conversatie publica, un spectacol cand jenant, cand hilar, cand amandoua, din care dispare orice sansa de discutii intr-adevar serioase.
Un subiect de o urgenta gravitate precum Legea Educatiei este expediat cu formule alarmiste si analogii terifiant-hiperbolice, teme vitale sunt azvarlite in derizoriu prin formulari pe cat de socante pe atat de gaunoase, politicieni (ori politicastri) care isi fac din dublele (ori triplele) standarde o forma de existenta. Un comediograf de mare succes in anii comunismului a scris candva doua volume intitulate “Tipuri si tertipuri” si “Mutre si cutre”.
