M-a întrebat deunăzi un prieten din România dacă în situații similare celor prin care trecem, adică marcate de instabilitate politică și de confuzii grave, Bisericile (generic formulat) din alte țări se pronunță sau nu. Câteva ore mai târziu, într-o conversație telefonică, o distinsă colegă de la Universitatea din Viena, titulara catedrei de etică socială creștină, se întreba la rândul ei, deloc retoric, dacă nu cumva unei Biserici, mai cu seamă când este majoritară, nu îi revine cumva misiunea de a interveni în dezbaterea publică. Încerc să răspund, reformulând interogația. La orizontul ultimelor două luni, cunoscând o viteză fără precedent în istoria post-comunistă (unii ar spune că este pentru a doua oară după mineriada din iunie 1990) de degradare a exercițiului puterii, trebuie Biserica Ortodoxă Română să se pronunțe prin vocea instituțională și harismatică a episcopatului? Dacă nu, de ce? Dacă da, cum? Întrebările sunt legitime și trimit în fapt la seria de decizii ale Sfântului Sinod, luate fără excepție la capătul fiecărui ciclu electoral de după 1989, având drept subiect implicarea sau neimplicarea clerului în politică. Ultima decizie în acest sens datează din 2008 și prevede o inexplicabilă, pentru a nu spune confuză, formă de „implicare neutră”. Adică: ne implicăm politic, mai ales la nivel local, dar nu ne amestecăm cu cele ale politicii. Un fel de soluție miraculoasă prin care poți face duș fără să te uzi. Poziția ca atare merită să fie analizată pe larg în alt text. Poate după alegerile din toamnă.
Așadar, să se manifeste sau nu Biserica noastră majoritară pe marginea agendei actuale? Cei care se pronunță pentru abstinența de mesaj aduc drept argument puternic caracterul meta-politic al Bisericii, mereu în înțelesul ei mai curând instituțional. Cât mai simplu spus, Biserica este deasupra jocurilor, aranjamentelor, crizelor și luptelor. În plus