Economia românească este deţinută în prezent de multinaţionale şi de stat în proporţie de peste 90%, ambele în calitate de acţionari dominanţi ai societăţilor româneşti. Doar restul este deţinut de întreprinzătorii privaţi, incluzând IMM-urile.
Aşadar, întreprinderile româneşti care contează sunt controlate de un acţionar dominant. Restul se pot război între ele într-o aşa-numită concurenţă liberă, din care cele mai multe au „câştigat" dreptul de a se pune sub protecţia tribunalului, pentru insolvenţă. Iar ceilalţi rămân cu „dreptul" de a cere clemenţă de la Fisc pentru a supravieţui.
Voinţa societăţilor controlate de acţionarul dominant nu se localizează la nivelul adunărilor generale ale acţionarilor sau la nivelul propriilor administratori şi directori întrucât fie votul în adunările generale se exprimă prin reprezentanţi ai acţionarului dominant, necontând în mod real votul acţionarilor minoritari, fie deciziile manageriale se iau după criteriile şi în limitele stricte trasate de acţionarul dominant. De altfel, Guvernul îşi desemnează reprezentanţii în adunarea generală şi managerii dintre demnitari sau funcţionari publici, foarte rar pe criterii profesionale şi foarte des pe criterii de apartenenţă politică.
O „adunare generală a acţionarilor" nu mai are decât rolul de a formaliza o decizie deja luată de acţionarul dominant, iar managerii societăţii controlate nu mai exprimă voinţa acesteia, ci ei sunt doar purtătorii voinţei acţionarului dominant. Faptic, managerii îşi ordonează comportamentul în funcţie de interesul acţionarului dominant, iar obligaţiile lor fiduciare nu mai au ca beneficiari societatea controlată şi acţionarii săi (inclusiv acţionarii minoritari şi acţionarii indirecţi, cum ar fi salariaţii sau creditorii cu expuneri pe societatea controlată), ci acţionarul dominant. Sub un asemenea regim „liber", societatea controlată exe
