Acest impas tehnic e insa doar varful aisbergului. Varsovia, de exemplu, se declara de fapt purtatorul de cuvant al statelor mai mici si al celor abia intrate in UE care resimt puternic in majoritatea lor frustrarea de a fi considerate membri de mana a doua. Semnalul dat de Jacques Chirac la inceputul anului cand, iritat de atitudinea pro-americana a acestora in privinta conflictului din Irak, a scapat la nervi remarca dura ca tarile cu pricina "au ratat sansa de a-si tine gura inchisa", trebuie sa fi fost un semnal de alarma foarte prost receptat in respectivele capitale.

Rupturile continentale sunt departe de a fi unele superficiale. Chiar daca de aceasta data Marea Britanie nu a mai fost ca de obicei in centrul disputelor, e limpede ca Londra a sprijinit tacit tandemul Madrid - Varsovia care probabil nu ar fi avut altfel atata aplomb. De altfel, in culise, Jacques Chirac il acuza pe Tony Blair ca nu s-ar fi raliat Parisului si Berlinului pentru a inclina disputa in favoarea acestora. E limpede ca meciul de la Bruxelles nu a fost nici pe departe unul in patru, Franta si Germania versus Spania si Polonia, si nu s-a limitat doar la ponderea de vot in UE. Motivul profund este acela ca nu exista deloc o unanimitate europeana in sprijinul viziunii napoleoniene a unui superstat continental - contrapondere la America, viziune promovata de tandemul franco-german. De aceea, desi nu doreste sa decupleze Londra de constructia noului cadru institutional al UE, premierul britanic nu poate decat sa salute orice atitudine care descurajeaza consolidarea unei Europe puternic integrate in care autoritatea statelor nationale ar fi topita pentru a pune in loc o guvernare continentala exercitata de la Bruxelles de structuri birocratice, actualmente dominate de francezi si germani, plasate in afara unei responsabilitati politice explicite. Atitudinea Londrei este puternic in