Pentru a trăi mai bine, dar şi pentru a-şi justifica eşecurile românii se refugiază în lamentări. Românii cred că se vor face auziţi prin văicăreală şi că viaţa lor va fi mai bună după ce-şi varsă oful. În realitate, obiceiul de a ne plânge de orice contribuie la fuga de responsabilităţi. Mai citeşte şi:
Tudor Gheorghe: „Ceea ce mă deranjează este mârlănia din jur!”
Te trezeşti dimineaţa convins că vei avea, în sfârşit, o zi frumoasă. Porneşti spre serviciu optimist, dar în tramvai doi pensionari se plâng de veniturile mici cu care sunt nevoiţi să jongleze în fiecare lună.
La serviciu, colegii se lamentează şi ei de cerinţele exagerate ale şefilor, de program sau de leafă. Pe seară, stabileşti să ieşi în oraş cu prietenii.
După ce locul şi ora au fost bătute în cuie, te sună şi, în loc de scuze, se plâng că nu mai au timp să ajungă, că nu mai au bani şi că nu mai suportă cum toţi vin şi le cer câte ceva. Pe scurt, îţi spun că „e nasol”.
Lucrurile merg din rău în mai rău sau cel puţin aşa îşi spun cei din jur. „În ţara asta, nu se mişcă nimic”, „dacă nu ai pile, nu ai cum să reuşeşti” sau „viaţa e în altă parte” sunt expresii deja tocite.
În căutarea nefericirii
Nici românii care trăiesc în afara graniţelor nu văd viaţa în culori mai calde. Georgiana (25 de ani) a plecat acum câţiva ani la studii în Franţa şi a decis să rămână după terminarea lor.
Cu toate că mulţi tineri români şi-ar dori să fie în locul ei, Georgiana se plânge mereu de câte ceva. Asta deşi locuieşte în apartamentul unei prietene şi nu e stresată că va rămâne pe drumuri dacă nu-şi plăteşte contribuţia la chirie. E convinsă, în schimb, că ghinionul se ţine scai de ea.
„De opt luni de zile aştept să se ivească ceva, un stagiu, o ofertă de muncă în domeniul meu, dar nimic. A
