"Cum, spuneau mirati vizitatorii (copiii chicoteau chitcaind pe la colturi), poate un om sa fie mai mare decit casa in care locuieste?" Cind unii ma intrebau (asta se intimpla demult) cum se explica faptul ca niste scriitori atit de mari cum sint Creanga si Toparceanu au putut locui in case atit de mici (Bojdeuca si casuta de pe strada Ralet seamana intre ele ca doua picaturi de apa, una lacrimeaza pe deal, alta supureaza ceva mai la vale), eu le raspundeam ca atit Ion Creanga, cit si George Toparceanu au fost niste oameni mari, extrem de mari, mult mai mari decit casele lor, pe care le purtau ca pe niste cochilii in spinare... "Cum, spuneau mirati vizitatorii (copiii chicoteau chitcaind pe la colturi), poate un om sa fie mai mare decit casa in care locuieste?". Iar eu le explicam pe-ndelete ca da, se mai intimpla si minuni din astea pe lume, ca asa s-a intimpalt cu autorul Amintirilor din copilarie, si cu cel al Baladelor vesele si triste, care aveau bizarul obicei de-a se plimba noaptea pe strazile pustii si intortocheate ale Iesilor, purtindu-si ca niste melci micutele lor case in spinare si ca, dupa un timp, plecind in eternitate, ei au lasat posteritatii casele sufletului lor drept marturie ca au fost si ei cindva, vorba unuia, ce altceva decit "un bot de carne" prevazut cu ferastruici, rasuflatori, obloane ascultatoare si alte hangarale mai mult sau mai putin folositoare omului si Domnului... "Cum au fost in realitate Creanga si Toparceanu?" - ma intrebau cu glasuri clinchenitoare micutii vizitatori. "Cum sa fie, le raspundeam, au fost asa cum sinteti si voi acum, cind veseli, cind tristi, cind zglobii, cind nabadaiosi, foarte destepti si mereu pusi pe pozne...". "Faceau pozne Creanga s Toparceanu?". "Oho, le raspundeam, si inca, vai, ce mai de-a pozne...". Si incepeam sa povestesc cum unul trageau cu pusca in ciori, iar altul in carti de joc lipite de perete s