Se spune că, o dată la o sută de ani, cine mănâncă o lingură de seminţe negre de susan, muiate în roua strânsă de pe petale de flori, în zorii celei mai lungi zile a anului, va câştiga nemurirea... Dar cum nimeni nu a ţinut exact socoteala anilor când se împlineşte suta, este foarte greu să ştii în care dimineaţă dintr-un secol poţi să-ţi câştigi dreptul la veşnicie (pe pământ?).
O legendă hindusă povesteşte despre seminţele de susan negru pe care zeul Maha Vishnu le-a dăruit consoartei sale, Maha Shri Devi, ca simbol al nemuririi. În ritualurile hinduse, proprietăţile miraculoase ale seminţelor de susan au trecut şi asupra uleiului obţinut din ele, acesta folosindu-se la templu şi în timpul rugăciunilor. Un preparat dulce, pe bază de seminţe de susan, numit "Rassi ladu" (un fel de gogoşele tăvălite prin susan sfărâmat), este oferit, conform tradiţiei, zeului Ganesha. Zeităţile protectoare ("mani") ale Indiei sunt şi ele îmbunate cu un amestec de seminţe de susan negru cu orez, în vreme ce zeii din Vede sunt răsplătiţi cu seminţe de susan alb, de asemenea în amestec cu orez. Cele două ofrande se numesc, în termeni populari, "tarpana". Rămânând în acelaşi spaţiu hindus, ar mai fi de spus, de exemplu, că maleficul zeu Shani (corespondentul lui Saturn în cultura europeană antică) este îmblânzit cu ulei de susan. De altfel, în întreaga literatură medicală arhaică a Indiei uleiul de susan este preamărit pentru proprietăţile sale vindecătoare. Medicul filosof Auvaiyaar scria că în tradiţia Tamil a te îmbăia cu ulei de susan (joia şi sâmbăta, bărbaţii - vinerea, femeile) este benefic pentru cei care trăiesc în mediile umede, tropicale.
Traversând spaţiile şi timpul, susanul a fost adeseori considerat o plantă cu proprietăţi magice, creatoare... Asirienii, spre exemplu, povesteau că, în vreme ce tocmai creau lumea, zeii lor sorbeau din cupe de corn u
