Ministrul Daniel Funeriu a comis, pe tacute, unul dintre cele mai puternice gesturi reformiste dupa succesul organizarii Bacalaureatului si promovarea noii legi a educatiei. Ordinul prin care stopeaza retinerea automata a cotizatiilor din salariul profesorilor produce o mica revolutie de sistem: scoate sindicatele din minciuna si le obliga la schimbari radicale daca vor sa supravietuiasca. Regula veche era de o absurditate fara margini: adica tu, minister, strangi bani pentru sindicat, potentialul tau adversar. Distrugand-o, ministrul Funeriu si-a atras noi antipatii, inclusiv in propriul partid, dar castiga noi puncte, avand meritul de a aseza pe o baza sanatoasa relatia dintre stat-sindicate-angajator.
Ca sa intelegem mai bine regula veche: era ca si cum administratorul unei fabrici dispunea din proprie initiativa ca toti angajatii sai sa cotizeze automat la sindicat si tot el se ocupa de strangerea banilor. In acest caz, sunt doua posibilitati: fie avem de-a face cu un administrator masochist si cam dus cu pluta, care accepta sa actioneze impotriva propriilor sale interese; fie administratorul este in cardasie cu liderul sindical, cumparandu-si linistea printr-un mic serviciu aparent nevinovat. In nici una din cele doua situatii nu vorbim insa despre o reprezentare reala si corecta a angajatilor, ci despre un truc politico-administrativ menit sa distorsioneze grav relatia angajator-sindicate-angajat.
Acest mod de a alimenta conturile sindicale naste inca un exemplu de joc democratic trucat, mimat, inca o institutie functionala doar in aparenta, ca multe altele nascute dupa '89.
De ce-ar strange functionarii platiti de stat bani pentru sindicate? In lumea normala lucrurile se intampla peste tot altfel. Sindicatele se ocupa cu strangerea cotizatilor daca mai si gaseste clienti dispusi sa plateasca o suma lunara. Primesc adeziuni s
