Opt din cei zece membri ai Cabinetului Ponta 2, mă refer la miniştrii liberali, ocupă diverse poziţii importante în conducerea PNL. Toţi aceştia, şi probabil mulţi alţii, sunt nedumeriţi, dacă nu chiar indignaţi, de teoria pe care tocmai am lansat-o. Conform căreia PNL ar avea numai de câştigat, în viitor, adică pe termen scurt, mediu şi lung, dacă ar adopta la viitorul Congres, teza conform căreia, fie şi temporar, liderii de partid nu trebuie să fie miniştri în Guvern. Iar cei care sunt miniştri trebuie, în cel mai rău caz, să se autosuspende din funcţiile de conducere în PNL.
Cum ar putea vreunul dintre conducătorii partidului să accepte aşa ceva? Să renunţe, de bunăvoie, la o funcţie importantă în partid, care a fost chiar vehiculul care l-a proiectat în Guvernul Ponta 2? Admiţând că s-ar adopta la Congres o asemenea teză, ce ar trebui să aleaga domnul Chiţoiu, de exemplu? Sau domnul Fenechiu? Sau domnul Vosganian? Să rămâna un ministru vulnerabilizat, pe de o parte, prin faptul că e liberal, în timp ce premierul e social - democrat şi, pe de altă parte, ca nemaifiind suficient de influent în partid, va putea fi criticat sau chiar îşi va putea pierde, la un moment dat, susţinerea politică? Pus în faţa acestei dileme, oricare dintre cei exemplificaţi sau dintre ceilalţi pe care nu i-am nominalizat ar putea, până la urmă, să decida să renunţe pur şi simplu la portofoliu. În această ultimă eventualitate, nu cumva vor fi prea puţini amatori, dintre cei mai capabili membri PNL, să preia responsabilităţi guvernamentale? Nu cumva o decizie politică de acest fel ar fi de natură să creeze o criză pe termen lung? Nu cumva propunerea mea este o capcană?
Dezbaterea are sens. Cu argumente pro şi contra. Din ambele perspective. Din perspectiva avansată de mine dar şi din perspectiva să-i spunem tradiţională.
Ce am putut constata analiz