Chiar dacă, la prima vedere, documentele Securităţii dinDosarul Brucan, apărute în Colecţia „Istorii subterane“ a Editurii Polirom, par o defrişare a terenului minat de legende „Silviu Brucan“, ele trebuie citite „cu prudenţă“. Epitetul e scris sau numai sugerat atît în paginile „Prefeţei“, cît şi în cele ale „Studiului introductiv“ de Pavel Câmpeanu şi Radu Ioanid. Prudenţă din start. Notele reprezintă punctul de vedere al „sursei“, cu gradul ei de pregătire şi înţelegere a problemelor care frămîntau „obiectivul“, cu obişnuinţa de a pune în pagină „adevărul“ dorit, presupus a fi agreat de superiori. Prudenţă faţă de veşmîntul protector, asemănător foilor de ceapă, folosit de Brucan însuşi, spre a se sustrage undiţei. După fiecare decojire, descoperi un alt Brucan, ceea ce măreşte riscul de a cădea în capcana etichetărilor. Prudenţă chiar faţă de ironicele autocaracterizări, făcute în ultimii ani ai regimului Ceauşescu („sînt un os de peşte în gîtul lor; nu mă pot nici înghiţi, nici scuipa“) şi în primii ani postdecembrişti („n-am fost disident, ci complotist“), pentru că limitează complexitatea personajului. Să fie un fir ajutător în acest labirint fotografia reprodusă în finalul cărţii, făcută la New York, în 1960? Fotografia are dedesubt explicaţia: „Delegaţia română la O.N.U. De la stînga la dreapta: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Leonte Răutu, Ştefan Voitec, Corneliu Mănescu, Silviu Brucan“ (foto). Primii trei privesc în sine, al patrulea – înspre conducătorul delegaţiei, cu zîmbet – o încercare de captatio benevolentiae. Numai Silviu Brucan e surprins din profil, atent să vadă „cine e în spate“, preocupat să evalueze „greutatea“ participărilor. „Deformare profesională“? Neastîmpăr al firii? Atenţie la factorul conjunctural? Posibil – toate la un loc. Cert e că Dosarul Brucan are funcţia unei oglinzi retrovizoare pentru vehiculul social în care călătorim azi.