O diferenţă marcată există între Pulberea, praful şi revoluţia, cel mai recent volum de poezie al lui Octavian Soviany, şi precedentul, Dilecta, publicat în 2006. După şase ani, plurivalentul autor se reinventează ca poet, renunţînd complet la versul muzical, perfect ritmat şi rimat, de un ludic convenţionalism manierist, pentru o lirică „realistă“ şi autenticistă, cu rănile la vedere.
Soviany fiind un scriitor cu multiplă identitate şi cu capacitatea de a rula discursuri poetice diferite, noua experienţă nu este neapărat şi ultima. Ea vine împreună cu un corpus generaţionist, al tinerilor poeţi „milenarişti“, văzuţi prin cîteva dintre figurile mai importante (Marius Ianuş, Elena Vlădăreanu, Dan Sociu), dar de pe un versant al oboselii omului consumat în „ceauşima“ şi al poetului mai vîrstnic ce şi-a retrăit tinereţea alături de ei.Faza de revoltă a trecut, e datată, astfel că acum protagonistul îşi regăseşte uzura, bătrîneţea, ponoseala alături de tinerii confraţi. Imaginile vitalităţii de violentare şi ale anarhismului aruncînd în aer Sistemul fac loc unor fotograme ale înfrîngerii, pe caldarîmul călcat de picioare gregare. Tinereţea triumfătoare revine numai aspiraţional, prinsă fiind între versuri ce vorbesc, dimpotrivă, despre o nouă realitate existenţială şi despre o altă stare: „ianuş îşi/ flutură braţul/ ca pe-o mînecă goală,/ apoi devine şi el/ una cu caldarîmul,/ în timp ce/ braţul său lung/ continuă să fluture.// E noaptea tîrziu/ şi trotuarul/ se uită la mine/ cu ochii lui ianuş./ Scoală-te dracului, marius!/ O să intrăm într-o zi/ iarăşi tineri în argentin,/ o să/ reinventăm fracturismul/ şi o să ne pişăm/ pe toate literaturile.// Trotuarul/ se uită la mine în continuare/ cu ochii de/ cîine bătut ai/ lui ianuş“ (eu, ianuş, elena).
Timpul nu mai poate fi dat înapoi; dar pe cît de trist, amărît, dezolat este personajul de această
