O nostalgie vizibilă impregnează evocările actuale ale vechiului Bucureşti: oraşul interbelic, dinaintea sistematizărilor ceauşiste, metropola cu trupul adâncit în trecut şi cu căpşorul, aranjat chic, privind către luminile Parisului. Mulţi dintre contemporanii acelui Bucureşti s-au stins, astfel că "rememorarea" este mai mult un exerciţiu de imaginaţie. Lipsiţi de o legătură directă, biografică, personală cu "micul Paris", aşa cum a fost, căutăm să-l descoperim din arhive, documente, mărturii istorice şi literare; şi îl reconstituim, pe baza lor, într-o tonalitate sentimentală, iar nu cu realismul nud al reportajului. Ne e greu să înţelegem cum putea apărea, în amiaza literaturii sămănătoriste, ca o terifiantă Sodomă, malaxor al conştiinţelor, loc de pierzanie. Cum ar fi putut să îngrozească pe cineva acest oraş astăzi defunct, dărâmat de buldozere, îngropat în pământ şi în amintiri tremurătoare?

Noi îl privim şi îl judecăm, preponderent, pe baza a ceea ce i-a urmat, raportându-l involuntar la contramodelul urbanismului comunist. Pe lângă o monstruozitate arhitectonică precum Casa Poporului, Sodoma şi Gomora devin nişte cetăţi aproape simpatice. Dar pentru predecesorii noştri, acel Bucureşti idealizat de strănepoţi constituia un mediu firesc de viaţă, un oraş cu lumini şi umbre, culori calde ori ţipătoare, arome îmbătătoare şi miasme de hazna. A le percepe - fie şi prin intermediar - şi pe unele, şi pe celelalte mi se pare mai important decât a suspina la nesfârşit lângă catafalcul micului Paris: un oraş fictiv, în ultimă instanţă, dacă îl privim în mod schematic şi univoc, fără abundenţa detaliilor care-i făceau farmecul.

Ceea ce însufleţeşte versurile din Cetatea lui Bucur, (despre care Cosmin Ciotloş a scris în numărul nr. 19/2006) placheta lui Ştefan Baciu reeditată după 66 de ani, este tocmai această profuziune a amănuntelor urban-exis