"In sistemele totalitare, adaptabilitatea este aproape sinonima cu libera consimtire la conditia de sluga. (...) Tot ceea ce catalogam drept curaj nu-i decat o disperare care nu-si mai poate stapani limitele". Am primit la inceputul verii de la scriitorul Adrian Alui Gheorghe o frumoasa editie adaugita, aproape completa, a jurnalului lui Aurel Dumitrascu, intitulat simplu Carnete maro. Poetul disparut atat de devreme are mare noroc: un prieten ii pastreaza nu doar memoria, ci se ingrijeste si de memoria operei sale. Nu e deloc putin lucru, in lumea noastra literara, in care amnezia vine nedrept de prompt. Citisem, cu ani in urma, si prima editie, pe care o semnalasem intr-o cronica literara. E vorba de o confesiune tensionata, strabatuta de la inceput de un incapatanat presentiment al mortii, marturisind despre o existenta predispusa la a se feri cu discretie de tapajul general in nisele securizante ale cartii (nu intamplator al doilea volum al autorului, cel mai bun, de altfel, se numea Biblioteca din nord). Nu pot comenta acum cartea in ansamblul ei; ma voi opri, prin urmare, la ceea ce mi se pare mai impresionant. Daca prima parte a jurnalului este unul al vietii, cu tot ce inseamna aceasta, de la iubiri demente, la lecturi esentiale si exuberanta prieteniilor, insemnarile ultimilor ani, cand boala se agraveaza, pot fi citite ca o sceptica pregatire pentru moarte. Ele inregistreaza ultimele notatii ale celui care a fost Aurel Dumitrascu, nu numai un poet de prim raft al generatiei '80, ci, se vede astazi limpede, un om de o verticalitate exemplara, desi fragil, fizic si psihic, precum un cristal. Cateva observatii generale, inainte de a trece la radiografierea acestor ultime insemnari diaristice: mai intai, ceea ce poate atrage atentia, chiar si la o lectura grabita, este faptul ca "spovedania" nu se face in mod firesc, la persoana intai, ci, paradoxal, la persoan