Nasul, productia recenta a Teatrului National „Radu Stanca“ din Sibiu, ridica probabil mai mult decit alte spectacole o problema de incadrare. Carui gen apartine, de fapt, aceasta montare? Cum poate fi catalogat un spectacol in care regizorul Alexandru Dabija lucreaza cu cei doi protagonisti – Ada Milea si Bogdan Burlacianu – si cu scenograful Andu Dumitrescu pentru a aduce pe scena o versiune esentializata, teatral-muzicala dupa celebra nuvela omonima a lui Gogol?

Intru aflarea reperelor, cautarea coboara adinc in timp. Descendenta ar putea merge, de pilda, pina in Grecia antica pe vremea aezilor, compozitori si recitatori de poeme epice si/sau eroice, pe care le si interpretau la un instrument. E drept, harpa nu chitara! Sau poate, e cazul sa venim mai aproape, in Evul Mediu. Nu existau pe atunci trubaduri si ai lor jongleurs, insotind epicele chansons de geste? Sa avem de-a face oare acum cu o formula moderna in care fiecare dintre cei doi actori-interpreti contopesc intr-una si aceeasi persoana trubadur si jongleur? Nu ar fi de neglijat nici ideea unui soi de spectacol de opera in miniatura. Ca doar se poate ca interpretii sa fie acompaniati numai de un trio sau de un cvartet. Ne putem imagina, la inceput de secol XXI, ca asistam la o formula hiper-contrasa, in care doi oameni plus scenografia fac totul.

Poate ca ar trebui totusi sa ne apropiem cu reperele de vremurile noastre. De ce sa nu ne inchipuim ca in loc de un storyteller avem doi si acestia nu spun pur si simplu povestea, ci o cinta vocal si instrumental si o lasa sa se completeze cu imaginile proiectate pe ecrane. Iar daca e sa cautam un reper pur teatral, poate ca am putea vorbi despre un teatru de text, mai ales ca genul cistiga tot mai mult teren/scena.

Incadrarea n-ar fi lipsita de argumente. Textul trece scena eminamente prin intermediul celor doi actori-interpreti