În ultima vreme am fost preocupat de două aspecte principale: obligaţia României de a "privatiza" o serie de companii româneşti de stat conform celor agreate recent cu FMI, precum şi volumul mic de tranzacţii la Bursa de Valori Bucureşti (BVB) în comparaţie cu cele din Europa Centrală şi de Est (CEE).

Deşi există numeroase companii de stat foarte atractive pe lista FMI, numai câteva dintre acestea sunt tranzacţionate deja la BVB, precum Transelectrica şi Transgaz. Acest lucru înseamnă că primul pas real în procesul de "privatizare" ar fi listarea la bursă a celorlalte companii, de exemplu Nuclearelectrica, Hidroelectrica etc., mai ales având în vedere interesul deosebit manifestat de investitorii instituţionali (în special fonduri străine de investiţii şi bănci) în ofertele publice iniţiale (IPO) ale acestor companii. Cu toate acestea, IPO-urile ar trebui să constituie numai etapa incipientă, iar un al doilea pas ar trebui să constea de asemenea în oferta de "depositary receipts", precum certificatele de depozit globale (GDR) şi certificatele de depozit americane (ADR), nu numai în scopul de a atrage fonduri suplimentare substanţiale, dar şi pentru a oferi siguranţa că investitorii internaţionali vor putea investi în asemenea companii.

Printre beneficiile suplimentare ale acestor "depositary receipts" (DR) ca parte a procesului de privatizare se numără vizibilitatea mărită a acestor companii şi a României în general la nivel global, accesul la investitori instituţionali majori, creşterea lichidităţilor şi a transparenţei conducerii corporative (în engleză: "corporate governance"). Pe scurt, aceste companii ar deveni jucători reali la nivel global şi nu ar mai fi companii cunoscute doar pe plan regional (i.e., pentru acei investitori care se concentrează doar pe pieţele CEE) şi anonime în afara graniţelor României.

Totodată, o IPO urmat