Deunazi l-am auzit pe dl Gigi Becali vorbind despre elite la televizor. Oierul din Pipera nu s-a sters la strungareata inainte de a aborda acest subiect delicat, ci a luat-o de-a valma, haiduceste, pe haturi, vorbind despre Plesu si Patapievici cu dezinvoltura unui practician versat al patriotismului autohton, pentru care iubirea de tara inseamna sa ridici biserici peste tot, sa imparti bancnote de 100 de euro suporterilor de fotbal sau tiganilor si sa spui cu voce raspicata ca destinul istoric al Romaniei e unic, sublim si mesianic, dar viciat de intelectualii critici care ii submineaza maretia.
Batind cu pumnul in masa „pe sticla“, la o ora de mare audienta, dl Becali le-a reamintit romanilor ca simbolurile nationale sacre nu trebuie intinate, un asemenea „simbol“ fiind, pe linga luptele de la Calugareni sau de la Marasesti, clubul de fotbal Steaua.
Daca cineva isi imagineaza ca omul nu era preocupat de ontologia convingerilor sale, se insala: in citeva cuvinte bine ticluite, in care influenta benefica a lui Dan Pavel se simtea de la o posta, dl Becali a demonstrat ca simbolul e suprasenzorial si hieratic, el neputind fi atins de vicisitudinile marunte ale zilei. Eteric fiind si aproape transcendent – rezulta din argumentatie –, el nu poate fi alterat de imprecatiile vulgului: in consecinta, recenta amendare a „simbolului“ Steaua pentru un puseu de rasism necontrolat venit din partea suporterilor e pur si simplu o eroare elementara de logica, atita vreme cit incriminarea transcendentului de catre instanta umana poate fi cel mult absurda, daca nu de-a dreptul blasfematorie.
Daca refacem logica argumentatiei in pliurile sale de profunzime, ajungem la concluzia ca am mai auzit-o undeva relativ recent, desi intr-o forma schimbata, adaptata altui context: nu mai departe in timp decit chiar in vara aceasta, in comotia publica prilejuita d
