Nu s-a stins controversa privind cât de justificată a fost asistenţa financiară externă primită de România (alături de alte câteva state nou intrate în UE) în iarna 2008/2009. În acest context este deplansată creşterea datoriei publice în anii crizei, de la sub 18% la cca 37% din PIB în 2013.

Impartasesc opinia ca o criza de lichiditate (sudden stop), asa cum s-a manifestat in acei ani, putea conduce la una de insolventa. Fapt este ca peste tot in UE datoria publica a crescut substantial in ultimii ani, in medie cu peste 50%, in unele cazuri cu mult mai mult. Explicatia este simpla, dincolo de interventia pentru salvarea sectoarelor bancare, actiunea guvernamentala de sprijinire a cererii agregate (ceea ce a insemnat crestere de deficite bugetare) a fost ceruta de implozia sectorului privat. Asupra acestor aspecte am staruit in texte anterioare. Drept este ca au existat diferente mari intre tari in privinţa de a tolera deficite crescute; tarile cu deficite externe foarte mari au fost obligate sa provedeze la ajustari timpurii. Merita sa ne aplecam asupra unei teze ce inmugureste si anume: daca nu ar fi mai bine ca onorarea scadentelor de plata externa sa se faca din economii la buget in loc sa se recurga la rostogolire de datorii.

Este de remarcat ca judecata referitoare la folosirea economiilor la bugetul public contine mult bun simt, nu numai la prima vedere. Fiindca este notorie risipa de resurse in sectorul public. Un rationament simplu ar suna dupa cum urmeaza. Sa zicem ca volumul de bunuri publice este realizat prin consum de resurse (inclusiv onorarea de obligatii sociale) ce echivaleaza cu 35% din PIB. In conditii de ineficienta vizibil diminuata (reducerea risipei) ar fi utilizate resurse ce echivaleaza cu numai 33% din PIB pentru obtinerea aceluiasi volum de bunuri publice. Aceasta s-ar traduce in economisirea a 2% din PIB ca inputuri in sectoru