Singapore este locul unde trăieşti şi paradoxuri. La fel ca în toată lumea asiatică. Lucruri pe care nu mă chinui să le înţeleg, pentru că nu au nici o logică, ci doar le trăiesc şi încerc să trag din ele concluzii. De două zile telefonul mi s-a blocat şi nu mai intră în reţea. Vorbesc acasă cu operatorul şi îmi spune că e, probabil, o defecţiune momentană a aparatului, motiv pentru care mă sfătuieşte să îl repornesc. Ceea ce şi făcusem, bineînţeles, de câteva zeci de ori înainte, fără nici un rezultat. Însă în momentul în care sunt în preajma unei reţele wireless, pot comunica, datorită Internetului... Adică, chiar dacă nu mi-am construit o casă, chiar dacă nu am urcat pe scări sau cu liftul, pot locui la mansardă... Nu înţeleg acest fenomen, dar mă bucur că, măcar aşa, am o mică nişă de a trimite mesaje celor de acasă, în special prin programele de comunicaţii de tip chat.
Însă mă hotărăsc să rezolv această problemă şi, dorind impetuos să dau un telefon, caut o modalitate.
După optzeci de minute de plimbat cu autobuzul (nu spun că nu aş fi găsit mai repede, dar am profitat de faptul că vreau să mă duc pînă în centru), găsesc două telefoane cu fise!
În sfârşit, exclam, victorios, ducându-mă glonţ spre ele, dar cu strângere de inimă, pentru că mai aveam fise puţine şi îmi trebuiau pentru drumul de întoarcere, la autobuz (aici şoferii nu iau bancnote şi trebuie să arunci monedele într-un fel de pâlnie şi până nu se face suma exactă, nu porneşte căpitanul de autobuz, cum am văzut că scrie pe un panou, deasupra conducătorilor auto) şi plonjând într-o piaţă cu nimicuri unde mă gândeam să schimb o bancnotă.
Aici – prima surpriză! Din toate persoanele ochite, cu care încercam să empatizez la o primă privire, cred că am întrebat peste 20 şi nimeni nu a vrut să îmi schimbe bani! Mi-am schimbat strategia şi mă gândesc să cumpăr ceva, iar restu
