Cum s-a născut în om nevoia de a se exprima artistic? Asta n-o putem descoperi decât privindu-ne cu loialitate conştiinţa.

Este arta doar o formă de expansiune a eului, un paleativ al unei eternităţi mult râvnite şi atât de atroce imposibilă? Unii spun că arta ar fi o formă a duplicităţii, o încercare de a compensa pe un plan ceea ce se degradează pe alt plan. Unii artişti spun cu mândrie: "Eu dau tot ce e frumos în artă", la care li se reproşează poate pe nedrept: "Şi cu restul ce se face?" "Războaie şi bordeluri?"

Dăcă omul ar fi unitar, lipsit de contradicţii, împăcat cu soarta, arta nu ar mai exista... Dacă omul nu ar trăda iubirea, nu ar simţi nevoia să o mai cânte în sonete. Transfigurarea poetică s-ar naşte deci din remuşcare. Netrăirea directă s-ar compensa pe plan artistic. Atunci arta ar apărea ca un refuz al vieţii nemijlocite. Cine ar trăi intens, total, n-ar mai avea energia necesară de a se mai cheltui în metafore şi capodopere. Cu cât refuzul vieţii imediate e mai acut cu atât forţa artistică e mai mare... Sfidarea condiţei umane, încercarea de a înlocui eternitatea cu desăvârşirea artistică ar fi o altă explicaţie, care s-ar găsi prin străfundurile conştiinţei noastre.

• Teodor Mazilu

Cum s-a născut în om nevoia de a se exprima artistic? Asta n-o putem descoperi decât privindu-ne cu loialitate conştiinţa.

Este arta doar o formă de expansiune a eului, un paleativ al unei eternităţi mult râvnite şi atât de atroce imposibilă? Unii spun că arta ar fi o formă a duplicităţii, o încercare de a compensa pe un plan ceea ce se degradează pe alt plan. Unii artişti spun cu mândrie: "Eu dau tot ce e frumos în artă", la care li se reproşează poate pe nedrept: "Şi cu restul ce se face?" "Războaie şi bordeluri?"

Dăcă omul ar fi unitar, lipsit de contradicţii, împăcat cu soarta, arta nu ar ma