În ultimii 20 de ani, cele mai discrete privatizări au fost şi cele mai eficiente. Să luăm un exemplu: stomatologia - şi ce demonstrează ea despre sistemul public de sănătate.

Pe lângă cei 40.000 de medici din sistemul public, în România sunt şi 10.000 de stomatologi care activează de ani buni în cabinete private. Proporţia e relativ corectă. De aici încep diferenţele:

Bugetul public al sănătăţii este de 3,5% din PIB, adică 4,2 miliarde de euro. Astfel, bugetul teoretic al unui medic ajunge la 100.000 de euro pe an. Însă din banii aceştia cea mai mare parte merge către personalul auxiliar, echipamente, medicamente şi consumabile. La sfârşit, salariul mediu net al unui medic depăşeşte cu greu 500 de euro.

Piaţa serviciilor stomatologice ajunge la numai 300 de milioane de euro pe an, adică 7% faţă de cât cheltuie statul pentru sănătate. Asta înseamnă un venit net anual de 25.000 de euro pentru fiecare stomatolog. Chiar şi aşa, după plata personalului auxiliar, a echipamentelor şi a materialelor, stomatologii tot reuşesc să obţină un venit mediu net de 1.000 de euro pe lună (cei mai buni trec şi de 10.000!). Cu servicii constant mulţumitoare şi fără să ceară un leu şpagă.

Iar diferenţa nu se opreşte aici. În timp ce medicii pleacă în străinătate pentru salarii mai bune, străinii vin în România, ca turişti, pentru servicii stomatologice mai ieftine.

Sigur, medicina de spital este mai complexă şi mai costisitoare decât cea stomatologică. Pe de altă parte, acest lucru estre în bună măsură compensat de medicina primară, care presupune resurse mai puţine şi care, de altfel, este un alt exemplu de eficienţă rezultată în urma privatizării de facto. Una peste alta, nimic nu poate justifica raportul cost-beneficii dintr sistemul stomatologic privat şi cel sanitar public: unu la opt, ceea ce înseamnă câştiguri de două ori mai mari la costuri de patru