Cind trebuia sa primesc ceva mai important, il rugam pe expeditor sa foloseasca alta adresa - asa fac si acum. Iar daca uit, stau sub tensiune, nesigura pina in ultima clipa ca voi primi scrisoarea sau cartea asteptata. Deh, unii se obisnuiesc chiar cu lucruri mai rele, nu? De zece ani de cind m-am mutat in acest cartier, am tot avut aventuri legate de primirea corespondentei. Au fost mai intii luptele vitejesti cu copiii - sau si cetatenii? - din bloc pina sa-mi lase cutia in pace: imi furau lacatul! Am cumparat, unul dupa altul, trei-patru lacate, din ce in ce mai mari, pina ce au renuntat sau nu au putut sa-l mai smangleasca. Apoi, desi voiam sa-mi marchez teritoriul in panoul de cutii postale care aratau de parca cineva le pisase marunt-marunt cu o bita, imi rupeau eticheta de pe cutia mea sau stergeau datele scrise cu ce gaseam si eu. Rind pe rind, copiii au crescut sau au disparut cu familiile lor de pe scara; un sef s-a invrednicit sa comande un alt set de cutii, care arata destul de adevarate, chiar daca prea mici, as zice. Nu mi-au mai disparut lacatele sau etichetele, dar a inceput alta serie de probleme: plicurile continind reviste sau carti, neincapind in cutie, fie erau inghesuite de nu mai intelegeam nimic din armonica rezultata, fie erau lasate la parter, pe la vecini. Ajungeau la mine, insa nu stiu nici acum in ce proportie. Am decis sa-mi fac o cutie mai incapatoare, pe care am pus-o la usa apartamentului: dar postasii nu urcau doua etaje, tot pe la vecinii de jos imi lasau plicurile voluminoase. Dupa un timp, am dus cutia mare la parter, linga celelalte. A fost bine, in general, eram si eu, si postasii multumiti. Am spus „postasii", desi in tot acest timp am vazut la fata numai unul singur, care, fiind om cumsecade, si-a facut treaba cum trebuie. Pina anul trecut, cind mi-au disparut citeva scrisori trimise de o prietena din strainatate. Ea ma avert