APLAUDACĂ LA TV ● O palmă pe fustă, nu pe pulpă, a scos-o din sărite
Aplaudaci li se spunea cetăţenilor angajaţi cu ora să fie spectatori pasionaţi la emisiunile transmise în direct de televiziune.
APLAUDACĂ LA TV ● O palmă pe fustă, nu pe pulpă, a scos-o din sărite
Aplaudaci li se spunea cetăţenilor angajaţi cu ora să fie spectatori pasionaţi la emisiunile transmise în direct de televiziune.
Nu televiziunile îi angajau, ci nişte firme cărora li se zicea, americăneşte, de casting.
Cînd producătorul avea nevoie de nişte inşi care, aşezaţi pe gradene, să aplaude la orice prostie a moderatorului sau să rîdă în hohote la glumele nesărate ale invitatului dădea un telefon firmei de casting. Mai ceva ca o firmă de catering, respectiva îi trimitea imediat ce-i dorea inima producătorului: tineri, bătrîni, copii, bărbaţi, femei, inşi cu înfăţişare de angajaţi ai unei multinaţionale sau inse cu înfăţişare de croitorese proprietare de atelier.
Lilicăi îi plăcea meseria asta. Nu trebuia să facă nimic mai deosebit. Altfel spus, nimic din ceea ce implica un efort. Un microbuz o lua din Piaţa Romană, unde ajungea cu metroul şi, împreună cu ceilalţi angajaţi ai firmei, era lăsată în marele complex comercial care-şi închiriase multe clădiri, pentru emisiunile-spectacol, diferitelor televiziuni. Şefa de echipă îi striga după un tabel, producătoarea, stînd şi ea în capul scărilor, le indica locul pe care trebuie să-l ocupe în chip obligatoriu, iar ei se buluceau înăuntru, răsfirîndu-se de-a lungul gradenelor. După ce luau poziţia de ascultare atentă, ba chiar şi de oameni răpiţi de cele văzute şi auzite, corespunzător începutului de emisiune, dădeau obol contractului: primele aplauze, poruncite de regizorul de platou. Aşezat undeva într-o margine, să nu apară cumva pe micul ecran, regizorul de platou, un tînăr cu un tricou pe
