Derapajul cursului valutar, din ultima săptămână, forţează o corelaţie simpluţă: suspendarea preşedintelui = scufundarea leului.

Corelaţia este corectă doar parţial, în sensul că orice tensiune acumulată în timp are nevoie de un semnal declanşator, care să-i determine să se poziţioneze pe investitorii care încearcă să fie cu un pas înaintea pieţelor. Însă lipsesc celelalte simptome ale panicii de piaţă: creşterea primei de risc - CDS şi a dobânzilor pe piaţa secundară la titlurile de stat. Ceea ce înseamnă că motivele fundamentale ale reaşezării de curs trebuie cercetate cu mai multă atenţie.

Pe de-o parte, deprecierea este presată de inflaţia de 15% adunată în ultimii trei ani, de căderea investiţiilor străine de la peste 9 la mai puţin de două miliarde de euro (şi prăbuşirea comparabilă sumelor trimise de muncitorii din străinătate), dar şi de schimbarea de poziţie a BNR, care se pregăteşte să restituie banii pe care până acum i-a împrumutat pentru susţinerea cursului. Însă mai important decât ce s-a întâmplat până acum este ce urmează, mai ales - ca întotdeauna - în materie de politică bugetară şi fiscală.

Există două mari abordări "ortodoxe" asupra taxării. Presupusa dreaptă propune micşorarea cheltuielilor publice, în scopul reducerii taxelor, astfel încât mai mulţi bani să rămână în economia liberă şi să o ajute să crească. Asta a fost reţeta de succes a Poloniei. Aşa-numita stângă propune mărirea impozitelor, care să susţină creşterea cheltuielilor publice, care la rândul lor să stimuleze creşterea economică. România ultimilor ani n-a avut parte de niciuna.

Separat, există şi o abordare ne-ortodoxă - cea care spune că taxele se plătesc singure şi că o reducere a lor va duce la o creştere a încasărilor, care să împace şi capra (bugetară) şi varza (productivă). Această abordare poate da rezultate, dar foarte rar şi în